5. Ţara. Poporul
Dunărea, Marea, Carpaţii şi Prutul — iată cele patru hotare cari-ngrădesc pământul Ţării Româneşti. Am fost trăit, pe vremuri, în graniţi mai largi. S-au fost învârtit, pe vremuri, paloşele sclipitoare ale Voievozilor noştri şi peste Carpaţi şi peste Prut. Dar s-au vărsat încoace înecuri de potop, neamuri pe neamuri s-au împins — noroade, ce nu le mai încăpea lumea, au curs mereu peste noi şi-a trebuit — ca să putem trăi — să ne mai strângem ţara, şi de la miazănoapte şi de la răsărit.
Aduşi în Dacia de împăratul Traian, rămaşi aici, în urma celei mai vajnice lupte ce-au văzut timpurile vechi, am păstrat în sângele nostru vitejia acelor două popoare mari din care ne tragem, şi nu o dată, în zbuciumul atâtor veacuri, ne-am arătat urmaşii vrednici şi ai legionarilor biruitori, care au vânzolit lumea şi-au abătut codrii, ca să răzbată în cetatea lui Decebal, şi ai uriaşilor învinşi, care — ne mai putându-se apara — şi-au dat o moarte aşa de măreaţă şi de tragică în flăcările Sarmisegetuzei. De-atunci au trecut aproape două mii de ani. Multe războaie am avut şi multe nenorociri ne-au călcat în vremea asta. Vijelii cumplite-au trecut peste noi, la toate-am ţinut piept, şi nu ne-am dat, ş-aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt. >>>>
