“Dar de ce n-am aminti cu iubire trecutul? Fara indoiala vechii Domni cari si-au intins armele pana-n Dunare si Nistru, ei scut Crestinatatii” precum ii numea biserica si evul mediu, n-au existat pentru a face rusine generatiei actuale(…) Daca ne place uneori a cita pe unii din Domnii cei vechii nu zicem cu asta ca vremea lor se mai poate intoarce. Nu. Precum lumina unor stele ce s-au stins de mult calatoreste inca in univers, incat raza ajunge ochiul nostru intr-un timp in care steaua ce au revarsat-o nu mai exista, astfel din zarea trecutului mai ajunge o raza de glorie pana la nori, pe cand cauza acestei straluciri, taria sufleteasca, credinta, abnegatiunea nu mai sunt.Degeaba pitici moderni ar imbraca zalele lor macate de rugina daca nu pot umple sufletele cu smerenia si credinta celor vechi”. >>>>

…”Nici o durere nu poate sa se asemene cu acea durere cand isi vede omul nu numai pieirea sa, ci vede deodata si pieirea unei patrii, a unei natiuni intregi mai fara nici o separare de ridicare din acea pieire. Insa din toate aceste ruine, providenta ni-a conservat inca in aceste dureri cumplite un tezaur nepretuit care nu l-au putut rapi nici sabia invingatorului, nici cruzimea tiranului ce domnea pe corpurile noastre, nici puterea fizica, nici politica infernala,- un razaur nascut cu noi, de la sanii mamei noastre, dulce ca sarutarile maicutelor cand ne aplecau la sanul lor, tezaur mai scump decat viata, tezaur care de l-am pierdutm de l-am pierde, de vom suferi vreodata ca cineva cu puterea, sau cu momele sa ni-l rapeasca din mainele noastre, – atunci mai bine sa ne inghita pamantul de vii, sa ne adunam la parintii nostri cu acea mangaiere ca n-am tradat cea mai scumpa ereditate fara de care n-am fi demni de a ne mai numii fii lor : limba romaneasca” >>>>

Carpatii nu ne despart, ci ne intregesc. In ei s-au adapostit si cei de dincolo si cei de dincoace pe vremuri de napastuiri. In ei s-a adapostit si a crescut sufletul nostri.

De pe culmile lor s-a revarsat Doina de vitejie so Doina de restriste ducand la vale, de-o parte si de alta, chemarile misterioase ale neamului…

Carpatii sunt osul de rezistenta al nostru, sira spinarii care nu s-a incovoiat niciodata si nu se va rupe niciodata decat cu cel din urma om dintre noi.

Romania este patria noastra si a tuturor romanilor de pretutindeni.E o singura fiinta etnica.E Romania celor de demult si a celor de apoi.E patria celor disparuti si a celor ce va sa vie. >>>>

Unirea este singura temelie statornica a edificiului viitorului nostru; fara dansa, orice se va cladi, va fi cladit pe nisip. Faceti, dar…sa se manifeste neincetat in tot locul, sub toate formele si in toate chipurile legale ceea ce este sapat in inima fiecarui adevarat roman: dorinta Unirii si a respectului suveranitatii nationale, care este scrisa in tratatele romanilor si care le asigura dreptul de a-si da ei insisi legi si de a lua pe seful statului de unde vor voi. …

“Suveranitatea statului roman!” sa strabata muntii, campiile, vaile si dealurile noastre, sa umple aerul, sa rasune pana in unghiurile pamantului cele mai departe, ca lumea intreaga sa se incredinteze ca Unirea este suflarea poporului roman, ca ea “Este glasul Romaniei!” >>>>

“Unicul dor al vietii mele e sa-mi vad Natiunea mea fericita, pentru care dupa puteri am si lucrat pâna acuma, durere fara mult succes, ba tocma acuma cu întristare vad, ca sperantele mele si jertfa adusa se prefac în nimica. Nu stiu câte zile mai pot avea ; un fel de presimtire îmi pare ca mi-ar spune, ca viitorul este nesigur. Voiesc dar si hotarât dispun, ca dupa moartea mea, toata averea mea miscatoare si nemiscatoare sa treaca în folosul natiunii, pentru ajutor la înfiintarea unei academii de drepturi ; tare crezând, ca luptatorii cu arma legii vor putea scoate drepturile natiunii mele.”

Câmpeni 20 decembrie 1850,
Avram Iancu m.p.,
Avocat si prefect emerit. >>>>

“S-a spus, de atitea ori, ca un neam, ca si omul, au un trup si-un suflet. Trupul neamului nostru e brazda batuta de vint si arsa de soare, e “cimpul cu florile, muntii cu padurile”, e pamintul in care dorm parintii nostri si in care ne vom odihni si noi la rindul nostru; iar sufletul lui e credinta in trecut si naziunta in viitor. Optsprezece veacuri trupul neamului nostru a fost mutilat si sfisiat, dar sufletul lui a ramas intreg ; caci sufletul neamului e insasi vremea, la un loc cu tot se s-a intimplat si se va intimpla in ea, cu toate framintarile si durerile poporului, cu toate bucuriile si sperantele lui; in el suspina cintecul doinei noastre, in el sopteste freamatul codrilor nostri, in el murmura izvoarele muntilor nostri, el a stat la mormintul parintilor nostri, el va sta la leaganul copiilor nostri. Sufletul neamului e “izvorul ale carui ape se intorc in el insusi”, caci el ne curpinde, deodata, pe noi si pe stramosii nostri, pe noi si pe urmasii nostri. El e legatura misterioasa dintre trecut si viitor.” >>>>

Istoria romanilor ne arata ca Unirea a fost intotdeauna telul cel mai dorit al lor, de la descalicatoare si pana astazi ea a germinat nu numai in spiritul acelora care au indraznit a cugeta gloria si marirea pentru poporul roman, dar chiar in spiritele acelora care nu s-au suit cu gandul decat pana la conservarea gintei. Ori de cate ori viitorul a suras Romaniei, fiii ei nu au lipsit de a aspira catre Unire. Radu Negru si Dragos (realitati sau legende), trecand Carpatii si spuind unul catre unul, Iovi, Ilari, Razi si voivozi, burgravi, baroni sau domni feudali au urzit Unirea, Stefan cel Mare a incercat-o. Mihai a realizat-o catva timp in toata intinderea ei. Boierii tarii so Divanurile ad-hoc au cerut-o la 1830 si la 1857; toti publicistii nostri au propagat-o si la 1862 toate partidele au sustinut-o si au impus-o. Unirea este efectul luptei seculare in contra cotropitorilor, lupta prin care ne-am putut conserva nationalitatea; ea este simbolul dorintei de a fi, granita cea mai puternica si mai temeinica tendintelor si ambitiunilor di afara…
Ca un stat, o natiune sa existe si sa aibe viitor, se cere mai cu seama ca intre oamenii care il compun sa existe o silidaritate produsa prin identitatea de idei, de aspiratiuni si de credinte, insusiri care sunt rezultatul comunitatii de origine, de limba, de religie si de obiceiuri. >>>>

Dacă ar dispărea cultura europeană, încă ar putea supravieţui ceva din ea: modelul pe care l a dat lumii istorice. El ar reapărea drept conştiinţa de sine a oricărei alte culturi depline — în cazul că ar mai fi vreuna.

Pînă la cultura europeană, toate celelalte ştiute nouă au fost parţiale: au cunoscut numai un colţ de Terra, oricît de întins ar fi fost el, şi au dat socoteală numai de versiunea lor a spiritului. Singură cultura europeană, cel puţin din perspectiva noastră, după ce a încercat felurite variante (bizantină, romano catolică, italiană, franceză, anglo saxonă, ultimele două pe un fond germanic), s a deschis, prin conştiinţă istorică, înspre toate culturile ştiute. Faţă de ea, celelalte ne par parohiale. Să fie aci o iluzie europocentrică? În fond, nici nu le mai înregistrăm drept culturi depline, ci configuraţii culturale: configuraţia egipteană, chineză, indiană, în unele privinţe chiar cea greacă, admirabilă şi neîncetat fecundă, cum este. Atunci cînd Spengler sau Toynbee vorbesc despre culturi, ei înfăţişează de fapt simple configuraţii culturale, din rîndul cărora ar face parte şi cea europeană.

Dar deosebirea dintre o configuraţie culturală şi o cultură deplină a şi fost sugerată. Configuraţiile — aparţinînd cîte unui singur popor sau conglomerat închis — nu au cultivat şi nu cultivă omul deplin, în toate versiunile lui, aşa cum au ignorat şi ignoră restul sferei terestre, adică tot pămîntul locuit (=oikouméne), nefiind ecumenice. >>>>

5. Ţara. Poporul

Dunărea, Marea, Carpaţii şi Prutul — iată cele patru hotare cari-ngrădesc pământul Ţării Româneşti. Am fost trăit, pe vremuri, în graniţi mai largi. S-au fost învârtit, pe vremuri, paloşele sclipitoare ale Voievozilor noştri şi peste Carpaţi şi peste Prut. Dar s-au vărsat încoace înecuri de potop, neamuri pe neamuri s-au împins — noroade, ce nu le mai încăpea lumea, au curs mereu peste noi şi-a trebuit — ca să putem trăi — să ne mai strângem ţara, şi de la miazănoapte şi de la răsărit.

Aduşi în Dacia de împăratul Traian, rămaşi aici, în urma celei mai vajnice lupte ce-au văzut timpurile vechi, am păstrat în sângele nostru vitejia acelor două popoare mari din care ne tragem, şi nu o dată, în zbuciumul atâtor veacuri, ne-am arătat urmaşii vrednici şi ai legionarilor biruitori, care au vânzolit lumea şi-au abătut codrii, ca să răzbată în cetatea lui Decebal, şi ai uriaşilor învinşi, care — ne mai putându-se apara — şi-au dat o moarte aşa de măreaţă şi de tragică în flăcările Sarmisegetuzei. De-atunci au trecut aproape două mii de ani. Multe războaie am avut şi multe nenorociri ne-au călcat în vremea asta. Vijelii cumplite-au trecut peste noi, la toate-am ţinut piept, şi nu ne-am dat, ş-aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt. >>>>

“Prigoane, puşcării, lagăre, temniţe, izolări, înfometări, schingiuiri, umiliri, astea le-am trecut şi noi. Nu mai sînt atît de grozave. Dar prin ce veţi trece voi, aceasta nu a mai
fost de la începutul lumii pînă azi”.

“Stiţi ce sunt toate aceste rele? Ele nu sunt altceva decat un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai incercat, cu cat un popor este mai impilat, mai strâns şi ţinut in stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi
mai inţelept şi mai destoinic in a invinge iadul. “

“Politicienii ştiu că întotdeauna Biserica a fost forţa şi rămâne forţa unui stat, şi de aceea s-au grăbit să o paralizeze. Nu i-au mai dat voie să lucreze şi ne găsim în asemenea haos încât cu greu se va mai putea redresa ceva. “

“S-a ajuns, din nefericire, la o descompunere înceată a neamului nostru, care va avea o consecinţă extrem de gravă peste 40-50 de ani, când s-ar putea întâmpla să nu mai vorbim în limba română, să nu mai avem unde să ne închinăm într-o biserică ortodoxă română în Moldova de astăzi sau oriunde în ţară. >>>>